Dorul de părinți, prieteni și meleaguri natale, pe de o parte, și dorința de afirmare, cunoaștere și un salar mai bun, pe de altă parte, sunt sentimente contradictorii care încearcă pe oricine alege să plece din România, pentru un job mai bun. Merită sacrificiul ? Care sunt satisfacțiile ? Pot deveni visele realitate ? Dr. Daciana Morar, medic neurolog din Târnăveni a spus ”DA” unei oferte generoase pentru un post în Franța. Dar are un vis ascuns, de a realiza ceva în țara sa, un vis care poate va deveni cândva realitate.
Reporter: Decizia de a lua drumul străinătății pentru un job nu este ușoară. Ce v-a determinat să alegeți un loc de muncă în Franța în defavoarea unui post de medic ”acasă”?
Dr. Daciana Morar: Este evident că în toamna anului 2000, când am început studiile de medicină la Cluj nu îmi doream să plec din țară. Visam să devin doctor „mare” în țara mea, să revoluționez sistemul medical românesc, să fac cercetare. Vise.
Acum, la 32 de ani, îmi dau seama că nu sunt „doctor mare” în țara mea, sunt un neurolog decent, care încearcă să își facă bine meseria într-o limbă străină departe de casă. Este evidentă urma de nostalgie, este evident dorul de casă.
Și atunci de ce nu sunt acasă? În 2009, când am decis să plec și să îmi continui rezidențiatul în Franța, traversam o perioadă de dezamăgire în ceea ce privește pregătirea mea profesională în România. Știam cum ar putea fi, pentru că, pe de o parte aveam colegi deja plecați în străinătate, și pe de altă parte eu însumi am fost studentă ERASMUS în Franța în 2005-2006 și am făcut „cunoștință” cu sistemul medical occidental. Am decis că vreau mai mult.
Reporter : Cum a fost integrarea ?
Dr. Daciana Morar : Am ajuns în Franța după doi ani de rezidențiat de neurologie în România și am constatat că pregătirea mea practică lasă de dorit. Un șoc, evident, dar în același timp o enormă determinare să învăț repede și să recuperez „handicapul”. Am petrecut primele luni ca rezident în Franța „sub semnul tăcerii”. Eram mândră și nu doream să spun „nu știu”! În consecință, ascultam și încercam „să fur” meseria de la toti, luam notițe tot timpul, citeam seara. În două luni am reușit să devin autonomă pe secția de neurologie și în gărzi. A fost un pas important pentru mine pentru că în Franța, spre deosebire de România, rezidentul (internul) este principalul „pion” în ceea ce privește strategia terapeutică și diagnostică. Bineînțeles, rezidentul are un medic specialist referent care îl ghidează, îl sfătuiește, îl formează, dar principalul avantaj al sistemulul francez de rezidențiat (internat) este „autonomizarea” tânărului medic.
Am adoptat sistemul francez cu entuziasm pentru că este clar, protocolizat, pentru că avem acces facil la examene paraclinice, pentru că tratăm pacienții la fel, indiferent de venit. Am decis așadar să îmi termin rezidențiatul în Franța, fără a fi însă convinsă că voi continua ca specialist în această țară.
Reporter : Cum este văzut sistemul românesc comparativ cu cel din Franța ?
Dr. Daciana Morar : Viața în Franța are evident dezavantajele ei: românii nu au o prea bună reputație în Occident și, în consecință, integrarea socială este limitată. Obosisem să demonstrez zilnic că sunt un român de bună credință și că tot ce îmi doresc este să muncesc corect. Obosisem să mă simt vinovată pentru fiecare glumă prost spusă pe seama românilor.
Și totuși, astăzi iată-mă neurolog specialist în Franța! De ce? Aceeași „dezamăgire” m-a împins a doua oară spre hexagon. Întoarsă în România, în 2011, pentru examenul de specialitate, am constatat că eram o „străină” printre ai mei. Nu mă puteam reintegra în sistem sau poate nici nu îmi doream această reintegrare. Practica medicală la noi rămâne vagă pentru cineva obișnuit cu protocoale și cu metode diagnostice standardizate. Un sentiment de frustrare m-a copleșit și m-a îndemnat să plec din nou. Acest sentiment a fost împărtășit de o mare parte dintre colegii mei de promoție: 6 din cei 11 rezidenți care am luat examenul de specialitate de neurologie, sesiunea octombrie 2011, în Cluj, am fost rezidenți în străinătate și toți șase am decis să exersăm ca și medici specialiști în afara granițelor României, Anglia și Franța.
Reporter : Și totuși, unde vă vedeți viitorul ?
Dr. Daciana Morar : Reîntoarsă în Franța, ca și medic specialist, am constatat că accesul la posturile „bune”, în orașe mari, este limitat pentru străini. Pot să înțeleg decizia de a privilegia profesioniștii formați de ei. Este într-o oarecare măsură grija guvernului francez de a rentabiliza „investițiile” în sistemul de învățământ. Dar pentru mine înseamnă mai multă strădanie. Și cu toate acestea mă încăpățânez să rămân, pentru că vreau să îmi însușesc tehnici noi, pentru că vreau să am acces la cercetare, la ultimele informații medicale. Așadar, deocamdată în Franța. Pentru totdeauna? Să zicem pentru următorii cinci ani. Am, totuși, un vis ascuns, să mă reîntorc în țară și să implementez tehnicile noi pe care le învăț aici. Mi-e tare teamă că va rămâne doar un vis.
Dr. Daciana Morar, este absolventă a Facultății de Medicină din cadrul Universității ”Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca, promoția 2006. A fost medic rezident neurolog în perioada 2007-2009 în România și în perioada 2009-2011 în Franța, medic specialist neurolog din ianuarie 2012 în Paris și în prezent lucrează în Angers (Franța).
”Totul are legătură cu sistemul de aici, eu nu am încurajat-o să plece. Mie mi-a părut foarte rău, a avut oferte la Cluj, dar a spus: nu rămân să fiu om de serviciu. Aici eu nu o văd acum, nici ca părinte nici ca mamă.
Dar dacă o sun și îmi spune că e OK, acesta este pentru mine principalul element. Simt și îmi dau seama dacă e ceva și orice problemă are de serviciu sau personală mă încarcă pe mine, că doar pe cine altcineva ?!”, a precizat dr. Emilia Morar. Este mândră de fiica ei și o mândrie mai mare nu poate avea un părinte decât atunci când o altă persoană îi vorbește copilul de bine.
”Ne-am dus la ea, la Paris, și am călătorit cu o doamnă. Pe autobuz, nu știu cum a venit vorba, de unde sunteți, cine sunteți și ca să reiasă, în final, că acea doamnă s-a întâlnit și ea cu Daciana. Mi-a spus cunosc și eu din Cluj o doctoriță și a încercat să îmi explice și ce îmi povestea mi se părea cunoscut, că doar fiica mea îmi tot povestea ce face. Și mi-a zis stați că vă arăt poza, nu-i știa exact numele. Când mă uit ?! Nu-mi venea să cred. E fiica noastră, i-am spus, noi acum mergem la ea”, a relatat cu mândrie dr. Emilia Morar.
”Noi suntem foarte legați de copiii noștri, suntem prea ocrotitori și mi-a fost foarte greu. Dar ca medic am zis că dacă vrea să facă medicină să meargă. Nu prea știam cum e în Franța, am considerat că și în România se poate, dar aici sunt prea multe interese, discuții”, a recunoscut medicul de familie.
Însă granițele între state nu sunt opreliști pentru întâlniri. De câteva ori pe an părinții dr. Daciana Morar o vizitează în Franța, iar ea revine în țară, ori de câte ori poate.