În urmă cu aproape două decenii, în 1996, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu-Mureş, în cadrul Clinicii de Pediatrie se înfiinţa Compartimentul de Hemato Oncologie Pediatrică, locul care a devenit în timp ”a doua casă” pentru sute de copii, diagnosticaţi cu cancer, din diferite zone ale ţării. Odată intraţi pe lista medicilor pediatri hemato oncologi copiii sunt supravegheaţi până la vârsta de 18 ani, când sunt predaţi sistemului adulţilor. Cu dragoste, blândeţe şi înţelepciune a vegheat asupra sănătăţii multora dintre aceşti copii prof. dr. Despina Maria Baghiu, medic pediatru hemato oncolog, fost şef al Clinicii de Pediatrie a Spitalului, actualmente şeful Compartimentului de Hemato Oncologie Pediatrică şi preşedintele Societăţii Române de Onco-Hematologie Pediatrică.
Şi-a început cariera în urmă cu mai bine de patru decenii, a urmat un traseu sinuos în care s-a luptat să aducă îmbunătăţiri sistemului sanitar în ce priveşte armonizarea legislaţiei cu nevoile existente pentru diagnosticarea şi tratamentul copiilor cu cancer, totul a însemnat o provocare, după cum însuşi dânsa recunoaşte. ”Am un registru în care am trecut doar pacienţii oncologici, nu şi cei hematologici, dar cred că am 300 de pacienţi oncologici şi 500 hematologici”, a afirmat dr. Baghiu.
Reporter: Doamna profesor aveţi în spate o carieră impresionantă, un drum lung în care v-aţi intersectat cu sute de copii asupra sănătăţii cărora aţi vegheat. Cum a început povestea dumneavoastră cu medicina?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Dacă ar fi să o iau încă o dată de la capăt aş alege tot această profesie. Am ales-o pentru că aveam foarte multe cunoştinţe de chimie, fizică, biologie. Eram îndrăgostită de ştiinţele exacte, pentru că am terminat liceul real, într-un orăşel mic din Ardeal, Mediaş. Era un liceu cu tradiţie. Eram 25 de elevi în clasă şi din cei 25 au urmat facultatea 24.
Când am terminat liceul, mama mea, o femeie foarte simplă dar cu bun simţ, a întrebat-o pe doamna dirigintă: oare la ce ar fi bine, unde să se îndrepte fata mea? La care diriginta i-a spus: oriunde doreşte. Asta înseamnă că pregătirea mea era de aşa natură încât probabil aş fi făcut faţă oriunde. Şi am ales medicina, pentru că mi se părea o provocare. Toată viaţa am ales lucruri care m-au pus la încercare.
După ce am terminat facultatea am lucrat în Universitate (n.r.-Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu-Mureş) ca preparator, am urmat toate treptele până la profesor universitar. Am avut noroc să am un mentor cu viziune şi aici trebuie să-i mulţumesc prof. Ioan Munteanu, pentru că ne-a întrebat pe fiecare coleg ce ne-am dori să facem şi în ce domeniu. Şi fiecare din colectivul domniei sale şi-a ales un domeniu. Eu mi-am ales hemato oncologia pediatrică.
Reporter: Cum au fost primii paşi în acest domeniu, pentru că nu era infrastructura de acum?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Se făcea medicină şi şcoală. Ne-a fost foarte greu. Eu am o toleranţă extraordinară faţă de medicul tânăr rezident pentru că mie mi-a fost foarte greu ca să evoluez ca medic. Pentru că facultatea nu te pregăteşte suficient. Era pe vremea aceea internat de doi ani, ca medic intern dădeai concurs, şi erau două sau trei locuri. Am fost internă şi pe urmă a urmat cariera universitară. Nicio etapă nu a fost uşoară, nu pot să spun că ceva mi-a fost foarte uşor, dar nici nu pot să spun că am avut dificultăţi care să mă facă să renunţ. Pe lângă cariera universitară am crescut şi trei copii.
Reporter: Copiii v-au urmat exemplul, au ales medicina?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Au făcut toţi fizio kinetoterapie pentru că li s-a părut mult prea grea viaţa de medic, dar unul dintre ei a terminat şi Facultatea de Medicină şi face psihiatria.
Reporter: Aţi urmat un drum sinuos în specialitate, cu bune şi cu rele. De ce momente vă amintiţi cu multă plăcere din această perioadă?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Ceea ce îmi dă putere este atunci când se deschide uşa şi apare o persoană pe care nu o recunosc, şi îmi spune: bună ziua, eu sunt Adi, sau Cristi. Sunt copii pe care eu i-am tratat şi acum sunt adulţi şi au supravieţuit cancerelor. Asta este o bucurie care nu se poate descrie în cuvinte. Am avut şi eşecuri, nu pot să spun că toţi copiii pe care i-am tratat au supravieţuit.
Reporter: Aţi călătorit mult în străinătate, aţi văzut cum este pus la punct sistemul sanitar de acolo. Când v-aţi întors în România, ceea ce aţi regăsit acasă v-a lăsat un gust amar?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Eu sunt un om cu picioarele pe pământ. Nu mi-a lăsat un gust amar pentru că sunt conştientă de posibilităţile pe care le avem în ţară. Şi m-a încurajat să fac cât îmi stă în putere, mai mult şi mai bine în secţia pe care am condus-o atâţia ani. Nu m-am descurajat niciodată când m-am întors acasă şi nu m-am gândit să lucrez în altă parte. Am văzut toată lumea, am fost în cele mai mari spitale, etalonul este Spitalul de Oncologie de la Farber din Boston. Este cel mai mare spital, probabil din lume, pe care l-am văzut, are o infrastructură impecabiă. Dar niciodată nu m-am gândit că mi-ar plăcea să lucrez în altă parte. Nu sunt sentimentală. În Târgu-Mureş eu nu am rude, aici am făcut facultatea, meseria şi cred că mi-am făcut-o bine. Nu i-am invidiat pe americani, australieni pentru că viaţa de acolo are lucrurile bune şi mai puţin bune. Şi aici se poate face ceva şi regret că nu am putut face mai mult.
Reporter: De ce ar fi nevoie pentru ca infrastructura să ajungă la standardul european?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Hai să pornim de la diagnostic, pentru că dacă diagnosticul e corect, atunci e uşor. Dacă avem scăpări, atunci lucrurile nu merg cum trebuie. Eforturile sunt enorme, dar încă ne lipsesc lucruri care ar fi extrem de utile nu numai la diagnostic, la monitorizarea pacientului şi aici mă refer la leucemia acută limfoblastică care e cea mai frecventă malignitate în lume la copil. Un diagnostic complet înseamnă cel puţin cinci examene pe care le fac din măduva osoasă şi care trebuie să le ai în momentul în care începi tratamentul pentru a putea oferi toate şansele pacientului. Pe parcurs trebuie să ai determinări prin care să se detecteze câte celule tumorale mai sunt restante. Adică boala minimă reziduală. La ora actuală noi nu avem un aparat performant care să poată detecta acest număr mic de celule care mai pot exista. Dacă am avea acest aparat care este un Flowcitometru de generaţie nouă atunci tratamentul ar putea fi personalizat. După protocoalele europene lucrăm şi noi şi în acestea este prevăzut când şi la ce moment se determină această boală minimă reziduală şi în funcţie de câte celule tumorale există tratamentul se intensifică sau nu. De aceea rezultatele noastre nu sunt atât de bune ca ale altora. Practic 70% dintre leucemii au un prognostic bun, 30% au un prognostic rezervat. Dar şi din cele 70%, dacă am avea posibilitatea să detectăm această boala minimă reziduală, am avea o supravieţuire mult mai bună, în sensul că nu am avea surpriza recăderii la distanţă sau a recăderii precoce.
Reporter: Sunteţi preşedintele Societăţii Române de Onco-Hematologie Pediatrică, la nivel naţional care este situaţia?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: Anul acesta îmi închei mandatul. M-a onorat această funcţie şi am încercat să facem cumva să fim o singură voce. E dificil, pentru că sunt multe orgolii. Am reuşit să facem multe lucruri printre care acest Registru naţional de cancer la copil, la care participă două treimi din ţară, am reuşit să facem câteva studii multicentrice, am încercat să ne facem auzită vocea prin memorii repetate la Ministerul Sănătăţii încercând să explicăm de ce ar fi nevoie ca această specialitate să nu moară. Dar lucrurile nu stau chiar cum mi-aş dori. Cu toate demersurile făcute nu avem atestate date prin experienţa colegilor pediatri care au lucrat în domeniu, nu avem un sistem de formare eficient. Am avut chiar un schimb de experienţă cum se formează la Viena specialistul hemato oncolog pediatru, în Turcia, Belgia, etc. Este foarte diferit, nu este într-o formulă unică. De exemplu la Viena, în momentul în care ai nevoie într-un spital de un hemato oncolog pediatru, îţi alegi prin interviu omul potrivit şi îl formezi. În alte părţi sunt examene, există subspecialitatea aceasta de hemato oncologie pediatrică şi în cadrul rezidenţiatului de pediatrie, care durează cinci ani, după trei ani de pediatrie faci doi ani de supraspecializare în hemato oncologie pediatrică. Mi s-ar părea cea mai relevantă formulă. Sigur, cu numărul de locuri în funcţie de necesitate. În ţară unii au specialitate de hematologie pentru adulţi, deoarece nu au reuşit altfel. Unii au specialitatea de oncologie pentru adulţi. Ei sunt pediatri la origine, dar şi-au făcut a doua specialitate în domeniul oncologiei de adulţi ca să poată să lucreze în domeniul hemato oncologiei pediatrice.
Reporter: Există diferenţe între specializări?
Prof.dr. Despina Maria Baghiu: Da, mari diferenţe. Patologia este diferită şi nu are niciun sens să înveţi patologia adultului când tu de fapt te ocupi de copil. Nu toate tipurile de tumori se găsesc la copil, leucemiile, limfoamele sunt şi la adulţi şi la copii, dar cu evoluţie complet diferită. Sunt diferite boli congenitale care, sigur, le are şi adultul şi aici m-aş referi la hemofilie, o boală în care îţi lipseşte factorul VIII de coagulare. Am insistat şi recent am trimis un memoriu (n.r.- la Ministerul Sănătăţii) să se înceapă profilaxia la copil pentru că dacă acest factor îţi lipseşte faci hemoragii diferite în funcţie de procentul care îţi lipseşte. Hemartroza te duce la infirmitate şi ajungi un adult infirm. Dacă am face profilaxie, în sensul să administrăm copilului care are hemofilie, în funcţie de tipul A sau B, de două ori pe săptămână, o cantitate mică de factor VIII acest copil ar duce o viaţă normală, iar când l-am preda la adulţi ar face în continuare profilaxia.
Reporter: Există suficient personal în ţară, care să se ocupe de hemato oncologie pediatrică?
Prof. dr. Despina Maria Baghiu: La ora actuală sunt 30 de medici cu supraspecializare şi poate ne-ar mai trebui 30, dacă am avea o normare normală. Dacă am avea 60 de medici şi o normare normală nu ar fi deficit.
Dar atât de multe deficienţe sunt încât ar trebui să fie un vizionar cu o o mână de fier care să creeze structura de jos în sus ca să funcţioneze bine.
