”Mi-a rămas o imagine idilică despre copilăria petrecută la Sighişoara, despre oamenii care mi-au influenţat cariera. Chiar şi astăzi îmi e greu să explic de ce admir acest oraş pe care îl găsesc atât de frumos”, a mărturisit prof.dr. Radu Deac, cu gândurile departe duse în anii copilăriei petrecute în cetatea medievală. Sighişoara a fost leagănul în care s-a născut pasiunea lui Radu Deac pentru medicină. Anul acesta, printr-o hotărâre a Consiliului Local Sighişoara, i se acordă doctorului Radu Deac titlul de cetăţean de onoare al urbei ”pentru contribuţia decisivă la dezvoltarea chirurgiei cardiace în România”.
Reporter: De numele dumneavoastră se leagă nenumărate succese realizate ca medic chirurg cardiovascular. Dar cine este omul din spatele medicului?
Prof. Dr. Radu Deac: Dificilă întrebare. La mine aceste două existenţe se suprapun, viaţa adevărată este în spital, în profesie…în partea didactică, în munca cu studenţii, cu tinerii medici. Poate că nu rămâne mai nimic în afară!
Reporter: Consiliul Local Sighişoara vă acordă în acest an titlul de Cetăţean de onoare al urbei. Cum aţi primit vestea?
Prof. Dr. Radu Deac: A fost o mare surpriză, nici nu mi-am imaginat, trebuie să fiu sincer, că se poate întâmpla aşa ceva. Am fost foarte onorat şi sunt recunoscător că alături de ei mă socotesc şi eu parte a oraşului Sighişoara.
Reporter: Sunteţi născut la Zalău, judeţul Sălaj. Cum a început povestea dumneavoastră în Sighişoara?
Prof. Dr Radu Deac: M-am născut chiar înaintea izbucnirii războiului. Părinţii mei, tineri cu doi copii, la cedarea Ardealului au trebuit să plece dincolo de munţi. Tata lucra în administraţie, mama în învăţământ. Am ajuns la Roşiorii de Vede, un oraş mic aproape de malul Dunării. Îmi aduc aminte zborul bombardierelor americane deasupra oraşului, venind din Grecia…treceau peste partea de sud a României ca să ajungă la Ploieşti.
Reporter: Le urmăreaţi, vă era frică?
Prof.dr. Radu Deac:Trebuie să fi fost undeva prin 1942-1943, aveam câţiva ani doar. Ştiu că părinţii, când sunau sirenele, ne înveleau în pături şi ne duceau în fundul grădinii în nişte tranşee improvizate. Tata fiind în administraţie avea responsabilităţi mari pe întreg teritoriu. Chiar îmi amintesc că trebuia să protejeze piloţii americani, doborâţi de antiaeriana armatei române, care se paraşutau prin holdele de grâu. Oamenii se îngrămădeau în jurul piloţilor şi tata trebuia să le asigure protecţia. Din fericire nu s-au întâmplat evenimente nedorite. După terminarea războiului am început grădiniţa, înainte de vreme, în Roşiorii de Vede, împreună cu sora mea, mai mare cu 18 luni decât mine. Şcoala primară tot acolo am început-o, după care a venit mult aşteptatul transfer pentru tata. În 1946 a fost repartizat şeful serviciului administrativ la Prefectura Târnava Mare din Sighişoara.
Reporter: Cum aţi făcut cunoştinţă cu Sighişoara?
Prof. Dr. Radu Deac: Ne-am mutat la Sighişoara, pe strada principală din centru, într- o cameră şi o bucătărie unde stăteam toată familia. Apoi ne-am mutat pe strada Nicolae Bălcescu nr.10. Îmi aduc aminte că era casa unui neamţ sau sas, un om de o cultură deosebită, se numea domnul Pomarius. Eram mai multe familii în aceeaşi casă, cu spaţii sanitare comune, dar eram fericiţi că se putea trăi. În Moldova era o foamete teribilă, copiii au fost aduşi în Ardeal. Şi în familia mea a crescut un copil din Moldova, până ce s-au ameliorat lucrurile. Îmi amintesc foarte bine că în plină criză economică s-a organizat Festivalul Internaţional al Tineretului, la Bucureşti, în 1953 . Pentru a hrăni mii de tineri care au venit la Festival, s-au impus nişte restricţii foarte dure. Astfel primeam la o coadă 100 g bomboane, la altă coadă o franzelă de 1,10 lei şi 1kg de carne pe săptămână. Evenimentul a rămas de neuitat, având ocazia să particip la deschiderea Festivalului pe Stadionul 23 August, organizatorul fiind o rudă de-a mea, absolvent de educaţie fizică şi sport.
Reporter: Ce vă aduceţi aminte din anii de şcoală petrecuţi la Sighişoara?
Prof.dr. Radu Deac: Începusem clasa a doua primară la Şcoala elementară nr. 2. Erau nişte plopi în curte pe care noi i-am plantat, am amintiri foarte frumoase din acele vremuri. Am trecut apoi la Liceul nr. 1de băieţi, Colegiul Naţional ”Mircea Eliade” de azi, era unul dintre liceele de tradiţie, din Ardeal cel puţin. Acolo mi-am format cultura generală! Aveam o admiraţie deosebită pentru acei profesori excepţionali (Covrig, Racotă, Meghieșan, Bukovsky Novicicov, profesorul de limba rusă și diriginte a venit la întâlnirea de 50 de ani, dânsul avea 80 şi ceva de ani. În timpul liceului ne-a obligat să învăţăm câte zece cuvinte la fiecare oră de predare, ne-a format astfel un vocabular extraordinar. După terminarea facultăţii am fost într-o deplasare la Moscova şi am avut satisfacţia să mă pot descurca (cu rusa) şi să asist la nişte operaţii care pe atunci nu ştiam că sunt unice în lume. Profesorul Vladimir Demikhov la Institutul Sklifosovski făcea deja transplanturi de inimă, de plămâni.
Reporter: În urma cărei experienţe v-a încolţit în minte ideea de a urma medicina?
Prof.dr. Radu Deac: Prin clasa a şaptea sau a opta ni s-au predat în afara orelor nişte cursuri de prim ajutor. Ne-am simţit foarte importanţi să imobilizăm o fractură, să pansăm o rană. Acesta a fost un element care a contat în decizia pe care am luat-o. Apoi sora mea, care era în primul an la Cluj, mi-a creat o atracţie către Facultatea de Medicină, nemaivorbind că aveam şi doi medici în familie unul în Cluj, altul la Bucureşti. Tata s-a mutat cu sora mea la Cluj, eu am rămas cu mama la Sighişoara şi am învăţat în disperare pentru examenul de admitere la facultate în 1956.
Reporter: V-aţi întors la Sighişoara după absolvire?
Prof.dr. Radu Deac: Da, de multe ori, şi am rămas cu nostalgia Sighişoarei pe care am preţuit-o mult mai mult după ce am plecat.
Reporter: Totuşi, au existat momente petrecute în acest oraş care v-au marcat.
Prof.dr. Radu Deac: Toată copilăria: şcoala elementară, liceul, vacanţele. Într-o pădurice în spatele casei noastre, ne jucam… hoţii şi vardiştii. Mergeam la ”gat”, la ştrand, pe Târnava Mare. Sub podul de cale ferată fluxul principal al râului era derivat în mai multe fluxuri secundare în care puteai să faci baie. Stadionul unde am petrecut destul de mult timp pentru că mi-a plăcut sportul. Sus, la Vila Franca, făceam excursii. Ştiam toată cetatea, ne-am urcat în turn de nenumărate ori şi ne plăcea să vedem acele săgeţi cu câte mii de kilometri sunt până la Londra, Washington, Beijing. Mi-a rămas o imagine idilică despre copilăria petrecută la Sighişoara, despre oamenii care mi-au influenţat cariera. Şi astăzi nu e de mirare că admir acest oraş pe care îl găsesc atât de frumos. Am fost la Sighişoara cu diverse ocazii, dar port o nostalgie a vremurilor copilăriei, la fel ca orice alt copil.
